vineri, 21 mai 2010

RAPORTUL FINAL

https://docs.google.com/fileview?id=0B6nAxMDAKIdnMTAxNjFkNDMtNmQ4NC00YTRiLTljYmYtNGI0NzE1Yjc2NmMy&hl=en

joi, 20 mai 2010

FEMINISMUL ÎN ROMÂNIA, DUPĂ 1989

Multe dintre dilemele şi provocările feminismului românesc au legătură cu evoluţia istorică şi politică a României şi cu dezvoltările relaţiilor de gen din perioada tranziţiei. După 1989, feminismul românesc, deopotrivă teoretic şi practic, a trebuit să acopere un gol creat de comunism, să recupereze o diferenţă uriaşă comparativ cu evoluţiile sale din Europa de Vest şi din Statele Unite, evoluţie care, pornind de la manifestările feministe din secolul al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea, ar fi caracterizat şi România. Diversele tipuri de „egalitarisme comuniste“ trebuie disociate de feminism pentru că raportul dintre feminism şi comunism este de contradictio in terminis în condiţiile în care comunismul nu a urmărit autonomia femeilor. Aceste recuperări de care aminteam nu reprezintă o formă facilă de mimetism cultural ori politic. Din contră, ele presupun recunoaştere şi adaptare la nevoile şi interesele femeilor şi ale bărbaţilor din România contemporană nouă. Dacă în ţările vestice feminismul a trecut prin diferite prefaceri, schimbări, (re)sistematizări interne, adică a cunoscut agende diversificate şi uneori conflictuale, numite metaforic, în literatura de specialitate, „valuri“, în România feminismul a putut să dezvolte o singură agendă, cea a egalităţii în drepturi ori a primului val în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea.
Concluziile unei cercetări întreprinse anul trecut (proiectul „Social Exclusion in Romania and Third Wave Feminism“, coordonat de prof. univ. dr. Mihaela Miroiu) privind tipurile de discursuri feministe care se regăsesc în România în prezent sînt extrem de utile pentru a ieşi din situaţia dilematică. În România, discursurile feministe s-au pluralizat după 1989; astfel poate fi identificat un feminism hibrid care înglobează deopotrivă trăsături ale discursului valului doi, valului trei, tendinţe postmoderne şi postfeministe.
Sursa: http://www.dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/feminismul-rom%C3%A2nesc-%C5%9Fi-valul-s%C4%83u
Accesat: 20.05.2010

PREJUDECĂȚILE FEMINISMULUI

Femeile erau conștiente de prejudecățile care aveau să fie eliminate și de opunerea multor conservatori, și nu numai, la dorința lor de emancipare. Mulți percep această emancipare ca pe o mișcare anti-bărbați, anti-familie, etc. “În feminismul adevărat nu e vorba nici de mândria femeii, nici de libertatea ei de a iubi, e vorba de drepturile ei din punct de vedere legal, economic, politic. Interesul femeii e de a face femeia să fie considerată și să se considere ea singură ca o ființă de sine stătătoare, nu ca obiect în vecinica stăpânire a altora și veșnic condusă de alții.” Una dintre prejudecățile despre feminism, este aceea că feminismul este doar victimism și că feministele consideră bărbații vinovați de nenumăratele drepturi încălcate ale femeilor în trecut.O altă prejudecată întalnită de femei este aceea că feminismul este promovat de femei singure, nedorite de bărbați, divorțate, etc. Prejudecata în sine maschează o atitudine misogină, deoarece, potrivit unui asemenea standard, femeia trebuie să se mențină mereu tânărâ, frumoasă și întotdeauna căsătorită. Femeile pot deveni feministe ca urmare a unor nemulțumiri profunde privind modul în care sunt privite și tratate în societate.Prejudecata cel mai des întalnită este aceea că feminismul este o mișcare anti-bărbați. Aceasta indica o atitudine defensivă. Mișcarea feministă este împotriva discriminării sexuale și nu împotriva bărbatului. Feminismele sunt ideologii constructive, nu distructive. Nu se vrea ca puterea femeii să fie peste cea a bărbatului, ci se cer drepturi egale.
Sursa: http://www.ecursuri.ro/referate/referate.php?report=emanciparea-femeii

FEMEIA ÎN DIFERITE EPOCI


De-a lungul Evului Mediu, femeia și-a îndeplinit rolul de procreare. Viața femeii din societatea medievală avea trei aspecte principale: familia, căsătoria și religia. În epoca medievală, femeia nu juca un rol important în cadrul societății, fiind în general supusă întreținerii casei. Femeile care faceau parte din categoria țăranilor dependenți, erau nevoite pe langa aceste îndeletniciri să se îngrijească de curățenie și să gătească pentru senior. În ciuda acestui fapt, femeile din acele timpuri aveau voie să participe și să lupte în război și s vâneze. Unele femei erau vrăjitoare și erau condamnate la spânzurătoare sau la arderea pe rug.
Timp de secole, femeiile au trăit într-o lume a bărbaților, neavând nici un drept, ci doar datoria de a fi o soții și mame bune. Fiind reprezentanții sexului tare, bărbații au reușit să profite timp de secole de slăbiciunea femeii, de inferioritatea sa din punct de vedere fizic și de finețea și sensibilitatea acesteia. Din cele mai vechi timpuri chiar până în present, masculinul și experiențele sale erau considerate norme pentru comportamentul și realizările umane. Experiențele femeilor și tot ce ține de femeiesc erau considerate deviații sau excepții de la norma universal masculină. Androcentrismul este în continuare universal present în societățile și culturile contemporane, fiind un element esențial și complementar structurilor de putere patriarhală. La nivelul cunoașterii până în anii 1970, aproape toate teoriile au fost construite plecând de la experiențele bărbaților. Pornind de la povestea biblică a creării omului, trecând prin Antichitatea vechilor greci, pentru care femeia era considerată un bărbat “mutilat”, până la influența teoriei freudiana a sexualității, comportamentul uman a fost redus la experiențele și privilegiile masculine. Teoria sexualității este una dintre cele mai criticate teorii de către feministe, referindu-se adesea la “faza falică” . Feministele consideră că de aici, personalitatea copiilor poate fi predeterminata: baieții se dezvoltă ca persoane active, pe când fetele capătă un sentiment de inferioritate, devenind pasive.
Sursa:
http://www.roportal.ro/articole/femeia-in-evul-mediu-22.htm

http://www.referatele.com/referate/istorie/online21/Statul-medieval--VIATA--FEUDALA--SI--OAMENII--RELIGIA--DECLINUL--BISERICII-CATOLICE--CRUCIADELE--MOA.php

http://www.ecursuri.ro/referate/referate.php?report=emanciparea-femeii

Accesat: 19.05.2010


joi, 29 aprilie 2010

EVOLUȚIA FEMINISMULUI ROMÂNESC

Odată cu izbucnirea, în 1789, a Revoluţiei franceze, femeia iese din spaţiul domestic devenind luptătoare egală cu bărbatul pentru principiile întregii societăţi, dar reformularea statutului ei social a presupus o lungă perioadă de timp. Deşi până la sfârşitul sec. XIX locul şi rolul ei în societatea europeană rămân încă marginale, nu încetează să evolueze. În pofida persistenţei clişeelor tradiţionale, sub impactul mişcării feministe, cu trăsături specifice pe zone şi perioade inserţia femeilor în viaţa societăţilor europene, şi dobândirea de drepturi pe diverse planuri, se produce treptat. Feminismul însuşi evoluează de la cel iniţial, al egalităţi, la cel al diferenţierii şi al eliberării, până la feminismul radical, lansat în a doua jumătate a sec. XX. Situaţia femeii în spaţiul românesc are o serie de asemănări cu cea general-europeană, dar şi o serie de elemente specifice.
Pe parcursul Evului Mediu, reprezentantele înaltei societăţi şi soţiile domnitorilor au părăsit adeseori viaţa plictisitoare din iatacuri pentru a-şi sprijini soţii atunci când aceştia se confruntau cu situaţii politice delicate: la români „nu e nici un colţ de taină unde să se ascundă sfioase, femeile. Dimpotrivă, Doamna se amestecă în toate şi, când domnul cade, ea e gata să joace rolul său” (Nicolae Iorga). Unele s-au implicat în luptele pentru tron, fie ajutându-şi soţii să-l (re)capete, fie sprijinindu-şi fiii în lupta succesorală sau chiar în conducerea ţării: „Ele se îndreaptă către dregători şi dau mărturia unei judecăţi îndeplinite. Spun cine e soţul, de la care le vine toată puterea, dar fac să scrie cartea domnească în numele lor. Dedesubt nu e pecetea domnului, ci mica, delicata pecete de inel a doamnei” (Nicolae Iorga). Respectul datorat acestora este relevat şi de faptul că participau la ospeţe, Dimitrie Cantemir relata că uneori „la masa de prânz a domnului vine şi Doamna”, nu este doar slujită, în iatacurile proprii, de dregători „cămăraşii, medelnicerii, cuparul sau paharnicul şi jupânesele alese din neamurile boiereşti”. Fiicele erau utilizate, ca peste tot în Europa vremii, pentru a încheia alianţe sau a consolida averi. Dintre acestea relevante sunt doamnele Chiajna, Ecaterina Salvaresso, Maria Voichiţa, Stanca, Ruxandra Lăpuşneanu, Elisabeta Movilă, Păuna Cantacuzino sau domniţele Elena, Bălaşa, Rallou.
Emanciparea femeii ca element constitutiv al modernizării societăţii româneşti descrie un parcurs sinuos, condiţionat în bună măsură de structuri de mentalitate, dar şi de incongruenţe aferente politicului sau economicului. Îngemănarea de elemente novatoare cu moştenirea actului filantropic şi de caritate asumat de reprezentantele marilor familii boiereşti din Ţările Române a particularizat cazul românesc în context european şi a dus la recunoaşterea drepturilor cetăţeneşti ale femeii. Vizibilitatea femeii române în spaţiul public a fost reclamată şi promovată de către elite, ceea ce face ca transmisia către celelalte categorii de populaţie să fie trunchiată, pe alocuri echivocă.
Idei care au făcut carieră în epocă, precum libertate, egalitate sau democraţie au sedus publicul feminin. Femeia a fost mult mai deschisă la asumarea unui tip de discurs politic novator, în principal datorită aspiraţiilor sale de natură egalitaristă în spaţiul cetăţenesc. Intenţia declamată, de participare la viaţa politică, a fost incompatibilă statutului său şi prevederilor codexurilor legislative în vigoare. O abordare economică a problemei permite surprinderea aspectelor legate de protejarea femeii în calitatea sa de soţie în faţa abuzurilor soţului.
Unul dintre punctele forte ale discursului feminist din a doua jumătate a secolului al XIX-lea a vizat facilitarea accesului la educaţie a fetelor şi atenuarea acelor constante educaţionale ce le pregăteau pe femei exclusiv pentru rolul de soţie şi mamă, idee subliniată de la cel mai înalt nivel: „Femeia, centru al familiei şi al vieţii casnice, motor al sentimentelor celor mai nobile şi generoase, a avut şi va avea rolul cel mai înalt şi mai frumos în societăţile omeneşti ca fiică şi ca soţie şi ca mumă” (Carol I, cuvântare la premierea fetelor din şcolile primare şi gimnaziale de fete, 1876) sau „Femeia să tacă în biserică! Nici astădzi nu mi-am schimbat părerea şi voiu zice tot-deauna că activitatea femeii nu trebue să esă din interiorul sfânt al casei. Glasul femeii nu sună mai frumos ca la vatra ei, în mijlocul copiilor ei…” (Elisabeta de Wied, discurs la Academia Română, 1890).
Radicalizarea discursului feminist a fost legitimată şi de profilarea pe scena politică a Partidului Socialist al Muncitorilor din România, care prevedea în statutul votat la cel de-al doilea Congres „absoluta egalitate între bărbat şi femeie”, „egalitatea drepturilor politice şi civile dintre bărbat şi femeie” sau retribuţie egală în condiţiile prestării aceleiaşi munci (cotidianul „Munca”, 24 aprilie 1894).
„Liga Femeilor din România” (1894) a fost una dintre multele societăţi feministe care şi-a exprimat deschis intenţia de a întreprinde acţiuni în spaţiul public, menite să relativizeze locul „mult prea restrâns” rezervat femeilor. Astfel, militantele îşi propuneau să aducă modificări corespunzătoare legislaţiei în vigoare, îndeosebi Codului Civil, să convingă de necesitatea independenţei economice a soţiei în interiorul vieţii de familie, să se implice în promovarea femeii instruite în posturi până atunci rezervate cu obstinaţie elementului bărbătesc (avocat, notar, membru în Consiliul de Administraţie). Programul a cunoscut de-a lungul timpului importante adnotări, dintre care semnificativă ar fi referinţa la reclamarea drepturilor politice. O modalitate de cointeresare a factorului politic de decizie practicată de membrele Ligii a fost încunoştiinţarea prin petiţii adresate Parlamentului despre nevoia stringentă de rezolvare a doleanţelor lor. În primul deceniu al secolului trecut s-a impus, pe lângă necesitatea emancipării culturale a femeii, şi recunoaşterea apartenenţei sale cu drepturi depline la corpul cetăţenesc (prima româncă care a arătat semnificaţia obţinerii dreptului de vot pentru femeie a fost Eliza Popescu).
Perioada interbelică a marcat pe multiple planuri afirmarea cauzei feministe. Practicarea votului universal a reprezentat o provocare în sine pentru întreaga suflare bărbătească (evident, cu excepţiile semnalate de Constituţie). Astfel, puţini dintre aceia care aveau dreptul de a alege şi de a fi aleşi au avut răgazul de a reflecta la legitimitatea cererilor feministe. Noul cetăţean s-a văzut el însuşi obligat să-şi reevalueze într-un ritm alert opţiunile în spaţiul politic, fie şi numai ca urmare a acţiunii a doi factori decisivi – apariţia pe scena politică a unor noi actori şi mandatul de parlamentar pe termen scurt. Faptul în sine a obligat mişcarea feministă să-şi reelaboreze discursul public şi să găsească soluţii viabile în vederea împlinirii misiunii sale sociale.
Lansarea femeii pe piaţa muncii a condus la relativizarea punctelor de vedere antifeministe şi a pregătit societatea românească pentru momentul schimbării. În anul 1929 femeile au primit un parţial drept de vot, în sensul în care puteau să aleagă şi să fie alese în consiliile municipale, în condiţiile în care aveau studii liceale sau profesionale terminate, erau văduve de război sau decorate pentru servicii excepţionale. Dreptul femeii de a accede în Parlamentul României, câştigat în 1939, a fost lovit de nulitate odată cu alterarea situaţiei politice interne şi internaţionale, aşa că societatea autohtonă avea să recunoască egalitatea în drepturi politice a femeilor cu bărbaţii în contextul instaurării unei dictaturi de stânga. Regimul comunist a reglat într-un mod brutal diferendul ideologic dintre promotorii feminismului şi antifeminişti, impunând femeia ca „muncitor socialist egal” cu bărbatul. Chestiunea nu era însă nici pe departe soluţionată, în ciuda deciziei neechivoce a autorităţii de stat.
În încercarea de a se împământeni la Bucureşti, noua ordine politică de stat a trebuit să exerseze şi tehnica compromisului. Astfel, în atitudinea statului de democraţie populară faţă de femeie s-au putut detecta elemente de noutate, însă şi componente tradiţionale. Peste imaginea pe care societatea românească o construise despre rolul femeii în cuprinsul secolelor trecute, titularii noii puteri au suprapus, fără să reflecteze asupra consecinţelor, elemente din discursul feminist interbelic. Acest amestec avea menirea să servească politica socială a regimului comunist.
Sursa: http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Feminismul_rom%C3%A2nesc
Accesat: 29.04.2010

duminică, 18 aprilie 2010

TEORII FEMINISTE

Teoriile feministe sunt strîns legate şi originate în mişcările feministe. Mult timp ele au fost ignorate sau marginalizate, chiar şi atunci cînd erau formulate de către bărbaţi. Teoriile feministe îşi propun să ofere răspunsuri la două întrebări principale: ce se poate spune despre situaţia femeii şi de ce situaţia femeii este cea care este. La prima întrebare s-au dat trei răspunsuri: femeia este diferită de bărbat; ea nu este egală cu bărbatul; ea aparţine unui grup opresat iar opresorii sînt bărbaţii sau un sistem social patriarhal construit de bărbaţi. Teoriile care susţin că femeia este diferită de bărbat apelează la trei categorii de argumente: condiţionările biosociale diferite, socializarea instituţională diferenţiată şi inter Jalonarea psihosocială diferenţiată. Teoriile care insistă pe inegalitatea dintre bărbaţi şi femei operează fie cu argumente ale feminismului liberal, fie ale feminismului marxist (inegalitatea dintre sexe este o parte a unui sistem clasial complex în care femeia este exploatată).
Teoriile referitoare la opresarea femeii operează cu argumente psihanalitice, cu argumente radicale sau cu argumente socialiste.
Teoriile feministe recente pretind că oferă o bază pentru revizuirea concepţiilor sociologice standard în şase aspecte:
a. Formularea teoriilor sociologice trebuie să se întemeieze pe o sociologie a cunoaşterii care să recunoască dependenţa cunoaşterii de contextele sociale, parţialitatea oricărei cunoaşteri şi afectarea cunoaşterii de către putere;
b. Structurile macrosociale se bazează pe procese controlate de dominatori care acţionează pentru realizarea intereselor lor. Activitatea subordonaţilor este invizibilă, subestimată sau ocultată de ideologii sociale. Femeia ocupă o poziţie subordonată atît prin poziţia sa de clasă cît şi prin faptul că execută în principal munci invizibile sau cu un prestigiu scăzut;
c. Procesele microsociale din societate fac reale şi vizibile structurile de subordonare şi nere-cunoaşterea sau distorsiunea muncii subordonaţilor. Astfel, contribuţia femeilor la producţia socială este neglijată prin desconsiderarea importanţei activităţii menajere şi a îngrijirii copiilor;
d. Aceste condiţii induc în subiectivitatea femeii o permanentă „linie de demarcaţie" în care ea trebuie să navigheze. Această linie separă ideologia patriarhală şi conştiinţa dobîndită de femei din reflecţia asupra rolului lor în producţia socială la nivel macro şi microsocial. Femeile adoptă răspunsuri diferite la această linie de demarcaţie: represiune, obedienţă, rebeliune, proteste în cadrul unor organizaţii micro şi macrosociale care urmăresc reformarea sistemului;
e. Ceea ce se afirmă despre femei este valabil pentru toţi indivizii aflaţi în situaţii de subordonare;
f. Vocabularul ştiinţelor sociale este elaborat din perspectiva bărbatului dominator. Este necesar să se creeze noi concepte care să nu mai explice lumea în termeni de subordonare, dezavantaje şi membri invizibili.
După 1980, s-a conturat un domeniu nou de analiză ştiinţifică multidisclinară a situaţiei femeilor în societăţile contemporane, desemnat în mod obişnuit cu expresia STUDII PRIVIND FEMEILE (WOMEN STUDIES). Aceste preocupări, deşi continuă să se manifeste în principal dintr-o perspectivă feministă, au o încărcătură ideologică mai redusă şi se caracterizează printr-un efort de obiectivitate, de desprindere de consideraţiile radicale ale feminismului tradiţional. Ele au pătruns în programele academice ale multor universităţi prestigioase din lume. Majoritatea cercetătorilor din acest domeniu sînt femei, dar a crescut şi numărul cercetătorilor bărbaţi preocupaţi de constituirea unei „sociologii a femeii". I.Mih.
Sursa:http://www.dictsociologie.netfirms.com/F/Termeni/feminism.htm
Accesat: 18.04.2010

sâmbătă, 17 aprilie 2010

DESPRE FEMINISM

Feminismul reprezintă pledoaria pentru drepturile femeii. Termenul de feminism s-a răspândit la jumătatea secolului al XIX-lea în Europa. Din punct de vedere istoric feminismul a debutat ca parte a discursului european iluminist. În secolul al XVIII-lea, anul 1792, apare cartea intitulată „A Vindication of the Right of Women”, care presupunea egalitate între femei și bărbați. Feminismul este de mai multe tipuri: liberal, marxist, radical socialist, în timp ce feminismul liberal pledează pentru drepturi între femei și bărbați.
În ceea ce privește istoria feminismul românesc, acesta a cuprins mai multe valuri. Feminismul valului I a fost concretizat ca „feminism al egalității” și a vizat obținerea unui statut juridic egal pentru femei în raport cu bărbatii. O primă lucrare este „A serious Proposal to Ladies” de Mary Astell, apărută în anul 1694. Genericul sub care se desfășoară cel de-al doilea val este cel al diferenței și eliberării, ceea ce îl distinge de primul val, care s-a structurat sub semnul egalității în drepturi. La sfârșitul anilor 80 și începutul anulor 90, mai ales odată cu proliferarea abordărilor postmoderne, și-a făcut apariția feminismului valului III. În acest val accentul cade asupra diferențelor între femei situate în contexte sociale și politice particulare.
Post-feminismul este un termen creat de mass-media anilor 80 și generalizat ca etichetă pentru ceea ce media consideră o tendință a mișcării după feminismul valului II. Post-feminismul ia distanță pe următoarele coordonate: femeile nu trebuie tratate ca victime, pornografia nu trebuie condamnată, hărțuirea nu trebuie sistematic incriminată, la fel și violul la întâlniri.
Feminismul este o mişcare protestatară susţinută de femei şi avînd ca obiective principale: atacul legal împotriva tuturor formelor de discriminare sexuală, atacul împotriva socializării tradiţionale în funcţie de sex, atacul împotriva practicilor sexismului instituţionalizat.
În societăţile vestice, mişcările feministe au o vechime de peste 300 ani. Ele s-au manifestat iniţial prin publicarea unor lucrări în care se protesta împotriva considerării femeilor ca o categorie subordonată, ca o „minoritate". Ulterior, formele de protest s-au diversificat, un rol deosebit revenind aspectelor politice. În prezent, feminismul are extinderea cea mai mare în S.U.A. Principala fundamentare ideologică a feminismului contemporan a fost făcută de Betty Friedan (The Feminine Mystique, 1963). În anii 1950-1980, mişcările feministe au insistat pe egalitatea formală a bărbaţilor şi femeilor. În anii 1980, preocupările dominante ale acestor mişcări au fost elaborarea unei politici naţionale de îngrijire a copiilor, legalizarea avorturilor, ameliorarea statutului economic al femeilor şi asigurarea protecţiei mamelor care sînt angajate şi într-o activitate profesională (îngrijire prenatală, ajutoare de maternitate, asigurarea locului de muncă pe perioada natalităţii şi a îngrijirii copiilor mici). În prezent, feminismul este preocupat de calitatea vieţii femeilor, copiilor şi famiilor.

Sursa: Otilia, Dragomir. Mihaela, Miroiu, Lexicon Feminist, Ed. Polirom, 2002
http://www.dictsociologie.netfirms.com/F/Termeni/feminism.htm
Accesat: 17.04.2010